Partea I Capitolul 2

*

Nu am somn. Nu pot sa dorm. Tremur. Nu imi dau seama de ce. Oboseala?, Sau poate acel Pepsi pe care l-am baut. De obicei nu beau Pepsi pentru k nu pot sa dorm dupa ce beau. Dar in ultima perioada nu stiu ce se intampla cu mine am exagerat cu sucul.Mancarea nu intra. Pepsi si tigari, atat mai consum. Incerc sa intind mana dupa pahar. Nu pot, mana imi tremura. Imi concentrez privirea asupra ei,dar parca si privirea imi tremura. Incerc in continuare, cu greu reusesc. Parca nu este a mea, parca are un creier al ei, gandeste singura. se misca in sus si in jos de una singura, miscari consecutive si rapide. Mi se pare ca se misca din ce in ce mai repede. Inima parca imi bate si ea tot mai repede. Treptat tot corpul o ia razna. Nu il pot controla, se misca de parca ar fi controlat de altcineva. Dar cine? Ma intind pe canapea, incerc sa respir mai rar,  incerc sa ma relaxez.
Mintea imi fuge. ma trezesc in clasa a 9 a. Este ziua aniversarii mele. Sunt la ora de matematica. Am o presimtire urata, acelasi sentiment de nesiguranta in care inima o ia razna, incep sa tremur, incerc sa ma calmez respirand rar si reusesc, iar apoi intra profesorul de matematica. Se aseaza la catedra, face prezenta, ma observa agitat si spune:
-Stoianov, ce ai?
-Nimic domn' profesor!
-Te vad agitat.
-Din pauza domn' profesor.
-Ia treci tu la tabla sa faci o ecuatie sa te mai calmezi.
Imi da o ecuatie, usoara, ma uit la ea, stiu sa o rezolv, dar nu pot sa scriu, mana tremuranda nu ma lasa, inimia incepe sa pompeze din ce in ce mai mult, vederea mi se incetoseaza si aud:
-Treci la loc 3!
Incerc sa spun ceva, dar nu reusesc, limba-mi este moale, buzele nu vor sa se miste, maxilarul este inclestat. Cu pasi moi, automatizati, ma indrept spre banca, ma asez si cad in ganduri. Cand aud: Stoianov Daniel este chemat la secretariat. Ajuns la secretariat o vad pe Maria. Avea ochii inlacrimati, si mi-a spus:
-George a facut accident! in continuare nu puteam iesi din starea mea de amutire. George este fratele meu, vitreg de tata. Chiar daca nu este fratele meu bun, tin la el mai mult decat la oricare ruda de sange pur, si intotdeauna m-a ajutat si sustinut in tot ceea ce mi-am dorit sa fac.
Calmul din jurul meu este reveric. Cateodata prea multa tacere te trezeste din visele urate. Visele urate, problemele de zi cu zi, ghinioanele, greselile, te tin antrenat, te tin in viata, iti pastreaza aprinsa acea flacara dinlauntrul tau. In minte imi vine o zicala:"Ce nu te doboara, te intareste". Oare cine a zis-o? A fost un intelept? A fost un filozof? Sau e doar o vorba spusa din mosi stramosi? De cele mai multe ori lucrurile marunte rastoarna situatii grele. O mica vorba m-a trezit din acel vis. O vorba care a venit alaturi de cateva intrebari. Ce e cu linistea asta? Sunt in fata geamului cu geamul deschis. Nici o masina nu trece, nici un pieton, nici un petrecaret? Nimeni sa disturbe linistea. Este atat de bine, relaxant, "E timp de pus ganduri in ordine" imi zic in sinea mea. Dar in acelasi timp este o liniste cutremuratoare, pe cat de relaxanta era cu doua secunde in urma pe atat de apasatoare. Imi spun: "Calmul dinaintea furtunii". Oare ce furtuna? Ce este acest lucru care ma deranjeaza? Acest gand care nu imi da pace? Acest gand pe care nu il cunosc. Acest sentiment coplesitor, care mi-a taiat simturile. Nu mai simt gustul sucului, fumul de tigara nu are nici un efect, paharul din mana mea parca nu este. Oare si linistea este falsa? Oare nu mai aud sunetele din jurul meu? Oare urechile nu vor sa auda? Ochii nu vor sa vada acele masini, acei pietoni, acei petrecareti, care ma trezeau noaptea? Oare toate acestea sunt acolo dar corpul meu nu mai raspunde la comenzile pe care le dau? Refuza pur si simplu sa raspunda. Oare creierul meu in subconstient are dorintele lui proprii, ca o a doua persoana? Pe cand eu incerc sa rationalizez si sa ma gandesc ce pot face, subconstientul meu imi spune lasa-te purtat de val si fa ceea ce iti spune inima.
Sunt doua saptamani de cand nu am vb cu ea. Orice idee pe care o am pentru a incerca sa vorbesc cu ea, sa incercam sa rezolvam ceea cred eu a fi problema noastra, imi este incatusata de rationalizare si imi spune ca nu este bine, ca acea idee nu va aduce nimic bun. Si atunci ce sa fac? Imi este dor de ea. De timpul petrecut impreuna, de plimbarile nocturne, de iesirile in natura doar noi doi, de noptile de amor pe alea Belvedere, de tot ceea ce ne-a tinut atata timp impreuna. Este ciudat cum realizezi lucrurile importante din viata ta atunci cand le pierzi. De ce natura noastra este facuta in asa fel incat sa ajungem sa pierdem ce este important pentru noi ca sa realizam importanta? Da, ea este motivul pentru care doua saptamani de zile nu am dormit, nu am mancat, nu am facut altceva decat sa imi subrezesc sanatatea. Si pe buna dreptate. Atata timp impreuna, atatea lucruri impreuna, atatea momente, atatea povesti, legate intr-o singura poveste. Este la fel ca atunci cand ne-am cunoscut. Nici acum nu imi vine sa cred, Ce magar, ce nesimtit, cat de dobitoc eram. Cat de urat m-am purtat cu tine. Nu imi vine sa cred ca povestea noastra de dragoste a inceput cu mine facand glume pe seama ta. Nu inteleg ce te-a atras la mine. Eu ma purtam urat cu tine, iti vorbeam urat, si faceam glume la adresa ta. Tu erai cu siguranta cea mai frumoasa fata din liceu si toti baietii roiau in jurul tau ca niste albine in jurul reginei. Cu totii se purtau frumos cu tine, iti ofereau cadouri, iti vorbeau care mai de care cu cat mai multa miere in glas. Erau cu totii la picioarele tale, si calcai pe ei, nu iertai nimic. Dar m-ai ales pe mine. Pe cel care iti vorbea urat, care facea glume la adresa ta si care te jignea.
Aud o melodie si tresar din visul meu, frumos, dar dureros. Este telefonul, il ignor. Cine poate fi la ora asta? Daca este ea? imi aranjez hainele pe mine de parca m-ar fi vazut prin telefon, s-au ar fi simtit in glas ca nu sunt aranjat, si atunci ar fi gandit despre mine ca sunt un pierde vara. Ce vorbesc? Am fost atata timp impreuna, Ma cunoaste, nu are cum sa gandeasca asa ceva despre mine. Alerg spre telefon care nici macar nu stiu unde este. Ma invart prin casa disperat in cautarea telefonului, pentru ca ma suna, ii este dor de mine, nu poate sa traiasca fara mine, departe de mine. Gasesc telefonul, il ridic ii vad poza, dar pe fundal si apelantul, Vali. Silentios. Ce rost are? Oare stie ca era in gandurile mele, la picioarele ei? Era una din albinutele din jurul reginei care mi-a zdruncinat viatza.
Au trecut 2 saptamani de cand nu te-am vazut. De cand nu te-am auzit. Imi este dor de tine. Sa te strang in brate, sa te mangai, sa te sarut si sa fac ceea ce trebuia sa fac in fiecare zi, in fiecare moment al zilei in care aveam ocazia. Sa iti multumesc ca esti in viata mea. Si imi pare atat de rau ca nu am facut multe lucruri, ca te-am suparat si nu meritai, ca nu te-am iubit cat meritai, mai mult decat meritai. Ca nu ti-am aratat asta si ca nu ti-am spus-o atat de des pe cat trebuia.
Imi pare rau Amalia, Coltul meu De Floare!

Pentru Capitolul 3 apasa aici