Incerc sa ma ridic in capul patului, dar e greu, capul ma doare rau. Si nu numai. Il simt ca pe un hard disk. Cu greu reusesc sa ma ridic. Caut telefonul sa vad cat este ceasul. Nu este pe noptiera acolo unde il pun mereu. Am nevoie de cateva minute sa ma dezmeticesc, dar intr-un final ma simt un pic mai bine si ajung sa stau pe marginea patului. Lenjeria crem cu flori mov pe care nu reusesc sa deslusesc ce sunt exact. Ma relaxeaza privind-o, dar in acelasi timp incercarile mele sa deslusesc ce flori sunt, imi da o usoara ameteala. Hard disk. Da, exact ca un hard disk. Exact asa imi simt capul. este singurul mod in care il pot descrie. Ca pe un hard disk de pe care ai sters ceva fortat, iar acum incearca sa se recupereze in urma unei erori. "The system is recovering after an error. rundll00..." Mesajul asta imi ruleaza in minte ca pe monitorul unui calculator.
[...]Camera asta ma relaxa. Era o camera simpla, cu peretii varuiti alb, si tot mobilierul era format dintr-un pat care de asemenea era alb cu o lenjerie de pat alba. Era linistitor sa stau acolo in mijlocul camerei, invartindu-ma in jurul propriei mele axe. Aveam impresia ca as fi cunoscut aceasta camera de mult timp. Nu fusese singurul meu spatiu, dar imi parea ca e parte a spatiului meu. Si asta ma linistea, ma relaxa din ce in ce mai mult. Mintea-mi era goala. Nici gand, nici idee, nici dorinta nu imi atingea linistea. Era o liniste deplina si nu liniste deprimanta, sau evervanta. Stii genul acela de liniste care nu iti place. Ma simteam usor, corpul mi-l simteam usor, ca si cand m-as fi pregatit sa levitez. Niciodata nu am crezut ca poti avea sentimentul acesta. Este un sentiment greu de descris. Este genul de sentiment pe care il poti descrie doar cu note discordante, opozante, si in minte imi vin numai cuvinte ce ar explica ceva rau, dar un rau bun. Un rau linisitor. Ingropat in gandurile pe care le aveam, dar cu mintea goala, stand pe loc dar invartindu-ma in jurul axei mele, in acea liniste deplina, cu sunetul toamnei in jurul meu. Pleoapele-mi clipesc, rar dar indelungat. Vantul bate si ma arunca intr-un vartej de frunze aurii. Frunze batute de soare pana cand i-au furat culoarea. Peretii albi cu o liniste deplina, toamna cu acei copaci care ajuta vantul si frunzele sa ma invaluisca, eram in doua lumi. Imi dadeam seama tot mai mult ca eram in doua lumi, in doua planuri paralele, sau poate in nici o lume in nici un plan. In acel moment relaxarea imi capta toata atentia, nu vroiam sa o disturb cu gandul despre lumi, planuri. Dar daca eram in doua planuri? Sau daca nu eram in nici unul. Asta nu era bine. Ma speria intr-un fel. Din miscarea mea circulara in jurul propriei axe dar fara ca al meu corp sa se miste. Vedeam acele doua planuri suprapuse, peretii si toamna. Le vedeam ca si cum as suprapune doua poze, una dintre ele fiind semitransparenta. Toamna fiind acea fotografie semitransparenta, dar in miscarea mea circulara peretii albi dispareau in lumina aurie a toamnei, si in mireasma sa mucegaita pana cand totul s-a oprit. Toace acele ample imagini. Acea multitudine de imagini care se derulau consecutiv intr-un ritm accelerat se oprisera. Se limitasera la un singur plan, o singura imagine, o singura fotografie. Chiar si vantul se oprise, nu il mai auzeam, frunzele erau in cadere dar ramasera blocate, copacii erau blocati in miscarea lor. Tot acel film, acea pelicula se limitase la o singura fotografie. Copaci peste tot in jurul meu, frunze uscate pe jos, un covor chiar. Dar o casa in mijlocul lor. O casa. Mai mult o cabana. O fotografie cu o cabana si cu un peisaj tomanatic in jur Oare si eu eram parte a ei! oare era un tablou, eu vedeam in fata dar privitorul din spate ma vedea si pe mine? Oare si eu eram blocat in acea fotografie? Gandul acesta ma ingrozea. Tot ce imi venea in minte era o intrebare pe care mi-o adresam, si nu atat intrebare pe cat era repros: "Eu? Limitat?" De marginile unei fotografii, sau mai rau, exact in acea pozitie in care ma aflam. Chiar daca ma speria aceasta idee, nu eram de acord cu ea, era inaccepabil.
Misca-te, imi ordon singur. Misca-te, o fac a doua oara. Dar, acele ordine pe care me le dadeam singur, imi adusesera aminte De un moment de care nu eram deloc mandru. Sau poate ca nu avea nici o legatura cu mandria, ci doar necunostinta in cauza.
Nestiinta a ceea ce s-a intamplat atunci ma adusese cu gandul si cu tot in acel moment. Era ca si cum eram acolo. exact starea in care nu ma puteam misca, fratele meu vorbea cu mine. Era nervos, era normal. Bausem cam mult alcool. Dar nu era de
la alcool. Acum realizam asta, pentru ca eram perfect constient. Auzeam tot ce imi spunea John, dar nu puteam reactiona. Imi auzeam gandurile cand imi ordonam sa ma misc. Chiar stiam ce avea sa se intample. John imi va da cateva palme. Bine ca nu le
voi simti, chicotesc in sinea mea. Si partial se adeveri ceea ce spusesem. Palmele le primisem, dar le simtisem si poate mai puternic decat atunci cand le-am primit prima oara. Panica imi cuprinse mintea si corpul. -Ce se intampla? -Misca-te!
-Misca-te! frunze cadeau din copac. -Misca-te! vantul incepuse iar sa bata. -Misca-te! Copacii se miscau. -Misca-te! Si m-am miscat. Am pus piciorul drept in fata, Explodasem de bucurie, ma miscam. Am continuat aducandu-l pe stangul din spate, si
apoi dreptul iar pana cand am inceput sa merg. Imi venea sa dansez de bucurie si aproape am facut o miscare pana cand ochii mi-au ramas tintuiti la casa aceea. La cabana aceea. Imi continui pasii spre cabana, usa era intredeschisa, nu vroiam,
simteam ca nu ar trebui, dar am intrat. Ma aventurez mai departe, iar ochii imi dau peste o amcheta de avion, iar singurul idee pe care o aveam in cap era "Hai sa ne facem avioane in B52!" Capul incepe sa imi vajaie, lumea parca tremura in jurul
meu, peretii, usa, podeau, macheta aceea era singura pe care o puteam privi fix.
[...]
